Nu stiu de ce, dar am trait cu impresia puternica ca acest post l-am pus anterior. Se pare ca nu am facut asta. Pentru ca e un lucru important nu voi renunta la el:

De prin 1985 am o traire puternica. Mai intai a fost parerea de rau. Plangeam pub plapuma ca lumea asta nu e buna. Ca lucrurile nu sunt pe fagasul bun. Ce as fi putut sa stiu la varsta aia despre lume... Am incercat apoi sa o schimb. Am ramas uimita de ignoranta si superficialitatea oamenilor. Am ajuns la concluzia, ca nu pot sa o indrept, nu pot nici macar sa fac oamenii sa zambeasca pentru ca de fapt ei nu sunt dispusi. Zambetul trebui sa existe in ei, tot ceea ce poti face este sa ii ajuti sa il exteriorizeze. Tot ceea ce pot face este sa iau aminte de ceea ce exista. Treptat, treptat m-am obsnuit cu ideea. Destul de greu totusi, si apoi am rezumat totul la mine. Ok vreau sa schimb ceva, dar ce ar trebui sa fac? Fac eu insumi ce ar trebui? Si am ramas consternata ca, daca exclud toate actiunile care implica schimbarea altora si a mea impreuna cu a lor, raman cu sentimentul puternic ca ceea ce fac nu este bine, ca sunt pe un drum eronat. Nu fac ceea ce ar trebui sa fac. Imi puneam speranta totusi ca poate undeva mai sunt multi altii ca mine care trec prin aceleasi senzatii, desi toti prietenii din jurul meu imi bateau apropouri "extraterestre". Din punctul lor de vedere ideile mele erau SF. Asa ca am ajuns sa le prezint ca atare. Sub pretextul SF, lumea considera doar ca ai imaginatie bogata.

Asta pana cand am vazut o emisiune de la codul lui Oreste cu copii viitorului. Si am vazut ca la capitolul "oare ce trebuie sa fac in viata asta" nu sunt singura. Acum, sper ca ei sa fie mai norocosi si sa descopere mai repede si sa nu stea in coada de peste ca mine. Eu una acum am de predat stafeta si probabil voi putea relua cercetarile peste 18 ani.